Dupa Craciun

In ultimele zile facem cam nimic. Lenevim. Dimineata unii la cafea, unii la lapte si desene. Apoi unii se uita la seriale sau citesc, altii se baga la un puzzle sau niste picturi. Si se face pranz, cand ne adunam de pe unde lenevim ca sa mancam. Si dormim un pic si iar o luam de la capat, cu foarte mici variatii de program:d. 
Am petrecut ziua de Craciun cu bunicii si matusa Cristina cu Dragos. Dupa vreo doua zile am adunat gasca mare de prieteni la noi si am stat la povesti pana noaptea tarziu. Andreea a fost fascinata de ideea ca s-a culcat aproape de miezul noptii si abia asteapta Revelionul ca sa treaca si pragul ala:d
Am bifat in alta seara si targul de Craciun de la Universitate, dar, dupa ce am dat o tura de tarabe si o tura de carusel (o tristete mega scumpa, dar na, promisesem copilului...), am fugit spre zone mai calde. Cu ceva ceai si prajituri cu ciocolata.


 Aici am marcat inceputul ninsorii. Ca dupa poza asta tot ninge de vreo 2 zile:))
Acum la geam arata asa,tare frumos, dar noua ne e bine inauntru, la cald. Vacanta linistita sa aveti si voi:)

Making of

Anul acesta, ca si anii trecuti, am optat pentru un brad natural. Am o mare problema cu brazii de plastic, indiferent cat de eco si friendly sunt. Pana la urma sunt o chestie de plastic pe care atarnam zdranganele. Cumva nu reusesc sa scap de ideea de fake si kitsch. Call me a snob:)
Asa ca am luat un brad. Mai micut decat cel de anul trecut, dar stufos si foarte cochet.
De decorat s-a ocupat in special Andreea, eu fiind responsabila cu pozele, luminitele si beteala. Mai ales cu pozele

Cum incepe Craciunul la noi

In fiecare an, de vreo 4 ani deja, sarbatorile de iarna incep pentru noi cu petrecerea de la Mari. Cam mereu organizata in jur de 20-21 decembrie, ea reuseste sa adune oameni dragi, bunatati pe masa si multe, dar foarte multe rasete. 
Traditia noastra a inceput in 2011, cand copii din gasca vesela, formata practic pe aleile parcului si pastrata apoi cu multe intalniri si discutii si bucurii comune, cu sfaturi pentru boli si nemultumiri pe diverse teme, cu intrebari si obstacole depasite impreuna, ei bine, picii astia aveau cam 2 ani. Ne-am dat seama atunci ca dupa toate experientele prin care trecusem, toate noptile nedormite, toate verile toropite prin parc, toate telefoanele si mailurile schimbate intre noi, nu putem sa nu marcam cumva si Craciunul impreuna. Si asa a aparut traditia petrecerii de la Mari, mama Mariucai. 
Anul acesta ne-am intalnit din nou, cea mai mare parte a gastii. Unii au plecat pe alte meleaguri, altii s-au indepartat un pic, altii ni s-au alaturat si au ramas peste ani. Copiii au crescut, isi vad singuri de ale lor. Se cearta, se impaca, au preferinte si afinitati. Inca ii pacalim sa ne cante colinde. Inca se bucura sincer cand gasesc subit sacul cu cadouri sub brad. Inca se pupa si se fugaresc si se cearta pe nimicuri. Si noi astia mari inca simtim ca, odata cu petrecerea de la Mari, putem incepe linistiti Craciunul :)
2009 - acasa
 2010 - cu bunicii, la Predeal
 2011- primul party 
 2012 
2013
2014

Noi, lately

In ultima vreme ma simt tot mai des ca un jongleur, cu mingiute mici si mari aruncate alandala, pe care apoi incerc sa le prind. Zilele par scurte si noptile si mai si. 
Fac liste si planuri de cumparaturi. Pe care le schimb de zeci de ori ajustand dorinte si bugete.
Alergam la munca, alergam la gradi, alergam de la gradi la inot, de la gradi la pictura, de la gradi la serbare. Alergam la balet si apoi la bunici si intre ele cautam timp sa respiram un pic aer cu soare afara. Cautam cipici albi pentru ca cei aurii nu sunt buni la serbare. Cautam ciorapi si plasa de coc. In fiecare zi, alt saculet, alte hainute, alte evenimente.
Facem planuri si invitatii de craciun , ne gandim la meniuri si organizam din nou orele si bugetele. Meniu pentru bunici, meniu pentru prieteni, meniu pentru masa de seara de azi, de maine...
Si intre toate astea avem mare grija sa nu racim caci atunci ar fi deja un program apoteotic:)) 
Dar mai e un pic. Si ne asezam frumos langa brad si ne potolim. Pana atunci mai alergam un pic in toate partile. 


Craiasa Zapezii

Azi dimineata am fost impreuna cu Andreea la Craiasa Zapezii, un spectacol jucat de actorii de la Teatrul Ion Creanga, dar gazduit de Teatrul Excelsior. 
Noi am mai vazut la un moment un spectacol de balet cu aceeasi tema, dar mie mi-a placut mai mult ce am vazut astazi. Punerea in scena mi s-a parut foarte creativa, dinamica si foarte colorata. Actorii au jucat frumos, inspirat si au reusit sa prinda copiii din sala in atmosfera. 
Parerea mea este ca piesa este potrivita pentru copii de pe la 6-7 ani in sus, dar si cei mai mici pot fi prinsi de subiect. Cred ca ajuta mult si daca sunt familiarizati cu subiectul si daca au suficienta rabdare sa reziste toata piesa. Dupa mine, singurul punct mai sensibil ar fi durata, pentru ca, cele doua ore, chiar si cu pauza la mijloc, sunt greu de digerat la anumite varste. In plus, noi am avut locuri la balcon, unde la un moment dat se facuse irespirabil de cald asa ca a inceput oarece foiala si nemultumiri...
In rest, fii-mea a stat nemiscata si a savurat spectacolul. Decorurile si costumele sunt foarte reusite, muzica este antrenanta si actuala, iar Craiasa Zapezii, well, e plina de sclipici si foarte impozanta:).
La un moment dat a fost putin confuza pentru ca actorii secundari joaca 2-3 roluri fiecare si nu intelegea ce cauta prietenul Gerdei la plaja si apoi in padure..
Una peste alta eu recomand piesa. Mi-a placut foarte mult. Ar fi bine ca mai multe spectacole pentru copii sa fie tratate cu atentia si profesionalismul pe care le-am apreciat in acest caz.

Despre Craciun şi cadouri

Din pacate, Craciunul a devenit in ultimii ani, în mare parte, despre cadouri. Dilemele si stresul incep de pe la inceputul lunii decembrie, cand facem liste mentale cu cei carora trebuie sa le cumparam ceva. Apoi incepe nebunia "dar ce sa le luam?", incercand sa cautam solutii utile, dar si simpatice, haioase, sensibile. Varianta ideala ar fi sa nu esuam in cani si perne decorate...Apoi incepi sa te gandesti la magazine, unde sa te duci, cand, cand sa te duci, intre cursurile de inot si pictura ale copilului, programarea la dentist si serile cand lucrezi de acasa...
In fiecare an am incercat totusi ca macar o parte din cadouri sa fie facute de mine. Nu mereu reusite, nu mereu inspirate, dar imi place sa cred ca lumea le-a apreciat si asa. Ca a fost vorba de niste dulciuri sau de ornamente de pom, de bluze cu nasturei decorativi sau calendare cu poze alese de noi, am cautat sa scot macar un pic Craciunul din comercial.
Apoi sunt micile ornamente si felicitari pe care le fac impreuna cu Andreea, tot din dorinta de a-i arata ca sarbatorile inseamna mai mult decat alergatura prin magazine si liste imposibile pentru Mos. 
Inseamna sa imparti, sa daruiesti, sa creezi. 
Si intotdeauna ii amintesc ca sunt si copii mai putin norocosi decat ea. Cei la care Mosul nu ajunge mereu. Si ai caror parinti nu alearga prin magazine si nu fac liste. 
Noi am pregatit anul acesta o cutie pentru shoebox. Sper sa aduca un zambet mic pe fata cuiva:)

Despre dinozauri si Mosi

- Andreea, ce vrei de la Mos? 
- shaolinii.
Mda...shaolinii nu sunt de gasit pe nicaieri, nici in magazine, nici pe amazon, nici pe ebay. Deci sigur nici Mosu nu-i are....
- Si in afara de shaolini? Daca Mosul nu stie sa faca shaolini? El e mai batran totusi...
- Dinozauri. 
- Pai tocmai ai primit o punga de dinozauri de Sf Andrei.
- Da, tot dinozauri vreau si de la Mos

- Mami, maine curatam ghetutele si le punem la usa. Sa vina Mos Craciun 
- Nu e Mos Craciun. E Mos Nicolae, e prieten cu Mos Craciun
- Da, ala...Oare ce o aduca?
- Pai de obicei Mos Nicolae aduce dulciuri, fructe...
- Mda....( insert pauza de gandire. Ma trage de mana si se apropie de urechea mea, semn ca are ceva important, secret si potential delicat de comunicat...). Mami, poti de Mos Nicolae sa imi dai si tu un cadou? 
- Hm...in afara de ce aduce Mosu? Cam ce ai vrea?
- Un dinozaur...

Well...ce sa zic, dinozauri sa fie. Fara numar. Ca deja avem o sacosa. Cand e mare ii putem muta in muzeu. Ca asta e planul Andreei. Sa se faca paleontolog, sa caute oase de dinozauri si sa-si deschida un muzeu. Totul e foarte detaliat in capul ei, de la cum vor fi organizate oasele, cat de des se vor schimba exponatele pana la ce fel de garduturi si geamuri va pune pentru ca vizitatorii sa nu atinga obiectele. Plus ca va deschide si un magazin in interior, de unde sa poti cumpara jucarii si alte obiecte tematice....

Despre religie si Big Bang la 5.5 ani

Cand era Andreea mica, dilemele noastre erau legate de mancare, somn, pampers, creme...Din cantitatea uriasa de informatii si recomandari, am selectat ce ni s-a parut noua ok, ce ni s-a potrivit. La fel si atunci cand a venit vorba de metode de crestere si educatie. Am citit, am selectat, am testat, am vazut ce merge si ce nu la Andreea. 
Acum, am ajuns la varsta problemelor mari. Sau mai mari. Si din nou ne trezim in situatia de a face alegeri. 
Andreea este foarte fascinata de dinozauri, vrea sa citeasca despre ei, sa vorbim despre ei, sa-i desenam. Asa ca i-am tot povestit in ultimele luni despre formarea pamantului, despre vremea cand traiau dinozaurii si cum au disparut ei, despre asteroizi si despre ce s-a intamplat dupa ce au disparut dinozaurii. Asa a venit vorba despre mamifere, despre maimute si alte vietati care fac pui. 
Si eventual despre oameni...
Ea stia ceva de la gradi despre oamenii preistorici, cum traiau ei in pesteri si vanau animale. Asa ca introducerea era facuta..
Aveam de ales insa intre a spune ca omul a fost creat de Dzeu si a aparut asa, deodata, in Rai. 
Sau a povesti ca el s-a dezvoltat in foarte multi ani dintr-o ramura de maimute mai speciale, ca a devenit tot mai descurcaret, mai inteligent, ca a invatat sa faca unelte si sa vaneze si sa faca focul si apoi sa nu mai doarma in pesteri, ci in case de lut si si si...
Cum eu nu cred ca omul a aparut din lut modelat de Dzeu, mi s-a parut corect sa ii spun si ei teoria evolutiei. Daca mai tarziu va alege sa creada altceva, e dreptul ei. Dar deocamdata, o voi invata ce spune stiinta. 
Ca stelele si planetele s-au format in urma Big Bang. Ca omul este o fiinta care a evoluat din alte mamifere. Ca avem creier ca sa invatam si sa luam decizii singuri, ca viitorul nu este deja trasat de o putere suprema. Ca nu exista draci care vin si ne iau in Iad pentru ca suntem rai. Sau ne pedepsesc cu boli si accidente. 
La fel cum ii spun ca nimeni nu stie ce a fost inainte de Big Bang, ca nimeni nu stie daca universul se termina undeva. Ca nimeni nu stie cu adevarat ce se intampla cu oamenii dupa ce mor, dar ca eu cred ca o parte din ei ramane cu noi atata timp cat ne aducem aminte de ei. Ca nimic nu dispare, totul se transforma:). 
Ca exista certitudini si exista dileme, intrebari la care inca se cauta un raspuns. 
Si ca suntem buni si iubim si gandim si cautam frumosul nu pentru ca asa ajungem in Rai, ci pentru ca asa traim frumos si pentru ca asta ne face fericiti. 
Si, dincolo de toate teoriile, o voi invata sa fie toleranta si sa accepte credintele si alegerile altora. 

Cursurile de pictura de la Muzeul Pallady

Pentru ca e sambata, nu facem nimic. Andreea a decis ca sambetele sunt doar pentru nimic. Adica nu cursuri, nu spectacole, nu fugit afara, nu program. S-a trezit la 9, ceea ce pentru ea este rarisim. S-a uitat la desene, a mancat, a ciopartit vreo 20 de hartii in forme franjurate, s-a jucat pe tableta cea noua, acu se uita la ceva dansuri la tv. si mananca un mar. 
Dupa aia voi incerca sa o conving sa mergem pana la piata sa luam fructe. Apoi vine pranzul si dupa pranz iar ne pitim sub plapuma si motaim. Si uite asa va trece sambata asta :d. 
Pentru ca toata saptamana alergam. Si noi si ea. In  fiecare dimineata repetam aceleasi fraze(hai, mutzi, sus, trezirea! Hai mutzi mananca mai repede! Hai mutzi pune hainele ca trebuie sa plecam! hai, haihai...). La gradi ei ii place, dar totusi e cu program, cu reguli, cu repetitii de serbare si fise si stat la masuta. Au si momente de joc liber, dar tot nu e ca acasa, in camera si lumea ei. 
Seara o luam de la capat cu alergatul. La inot, la pictura, la masa, la baie, la somn....
Asa ca cea mai mare bucurie a ei sambata este sa nu faca nimic programat. Sa nu trebuiasca sa iasa din casa la o anumita ora. Sa mergem undeva. Sa facem ceva. Isi face de lucru prin camera, cu jucariile si lucrurile ei. Dar sa nu cumva sa ii fac vreun program sambata ca e jale.
Si apoi vine duminica dimineata, cand mergem la balet...

Sambata trecuta am incalcat regula si am mers totusi la niste cursuri de pictura de care auzisem. Am zis sa testam locul si poate reusim sa scapam de mersul la pictura la Palatul Copiilor, unde practic nu invata nimic.
Cursurile de care spun au loc la Muzeul Pallady, pentru copii de minim 5 ani, si costa 7 lei sedinta, cu materiale de acasa. Se tin intr-un balcon frumos, cu geamuri mari, luminoase. Fiecare copil are sevaletul si bancuta lui. Doua doamne ii supravegheaza timp de o ora. Sambata trecuta au pictat doar cu non-culori, negru, gri si alb. Inteleg ca orele urmatoare picteaza si cu celelalte culori. Mie mi s-a parut ca ar avea ceva logica si idee cursul, spre deosebire de cel de la Palat, unde la fiecare ora i se spune "picteaza ce vrei tu"...
Problema este ca Andreea nu mai vrea la Muzeu. Vrea doar la domnul Pepine de la Palat. Si in principiu nu vrea sambata nicaieri, ca nu are timp de jocurile ei de acasa...
Am zis totusi ca merita sa povestesc de varianta asta, poate merge altcineva.

Opera pentru copii Motanul Incaltat

In ultimii ani am fost de mai multe ori cu Andreea la spectacole de balet la Opera Romana si intotdeauna am luat bilete la lojele de langa scena. Asta inseamna pret mai bun, eram aproape de dansatori si oarecum izolati de restul salii, asa ca daca pitica se foia sau se plictisea puteam iesi elegant afara. Nu a fost cazul, ea fiind foarte mare amatoare de spectacole de balet. Dezavantajul statului la lojele laterale este ca vezi practic jumatate de scena, restul fiind obstructionat de un mare balcon. 
Duminica, in premiera, am luat bilete jos, in sala, in fata scenei. Pretul a sarit considerabil, dar macar am vazut toata scena si eram chiar langa orchestra. 
Spectacolul a fost Motanul Incaltat, opera pentru copii. Decorurile si actorii mi-au placut, costumele la fel, povestea clara si bine pusa in scena. Cel putin pentru adulti si poate copiii mai mari. Pentru aia mai mici a fost un pic dificil sa urmareasca actiunea pentru ca nu intelegeau aproape nimic din ce se canta pe scena si nici nu puteau citi textul scris pe un ecran. 
Asa ca am incercat sa ii povestesc din cand in cand Andreei, pe susotite, ce dialogau oamenii de pe scena, cine e personajul verde, ce inseamna dregator, ce a zis Motanul, ce face regele, de ce are flori pe coroana, etc. 
Ce n-am inteles este de ce soldatii de la curtea regelui erau niste mascati imbracati in uniforme de soldati din razboiul din Irak (un soi de uniforma de desert asa...) si de ce dregatorul era pictat cu verde pe fata si de ce pe langa soldati tot aparea pe scena si un domn in costum, mut, gen agentul 007 dar nereusit....Probabil un fel de adaptare la jocurile video cu care poate erau familiarizati unii:d
In rest, mi-a placut. Imi pare bine ca din cand in cand mai apar si spectacole de balet si opera pentru copii mici, segment usor ignorat in Romania. 
Si imi pare rau ca anul acesta nu se mai tine Spargatorul de Nuci de Craciun, un spectacol la care am fost in ultimii doi ani si ne-a placut foarte mult. 

Expozitia Secretele Egiptului Antic

Vineri Andreea si Dan au fost impreuna la expozitia Egiptul Antic, de la Hanul Gabroveni. Stiam mai demult de eveniment, care mai tine pana la sfarsitul lui decembrie. 
In eventualitatea in care va ganditi sa mergeti, iata cam ce am inteles eu despre expozitie, din relatarile celor doi.
Pretul e cam piperat, adica 55 de lei un adult cu un copil. Plus 10 lei o amuleta de lut pe care sigur si-o va dori. Plus 8 lei parcarea la Universitate daca nu ajungi acolo pe jos:d.
Expozitia in sine a avut elemente interesante, desi Dan zice ca in banii astia puteau sa faca mai multe lucruri. 
Ce au retinut si le-a placut la amandoi au fost: piramida in care intrai si studiai cu lanterna picturile de pe pereti, tronul de faraon, povestea despre imbalsamare (inclusiv partea cu scos organele si parfumat cu scortisoara), stampilele cu hieroglife cu care puteai sa iti scrii numele si amuleta din lut.
Concluzia? Merita mers pentru ca din pacate nu sunt multe expozitii de gen in Bucuresti si pentru ca e totusi altceva decat un muzeu (destul de greu de digerat la 5-6 ani). 
Concluzia 2? Se putea mai mult:)
PS: un plus este Hanul in sine, renovat si foarte aratos. 

Intamplari din vestiarul de la gradi

Negociere, recompensa, pedeapsa. Unde incepem si unde ne oprim? Iata o dilema cu care banuiesc ca se confrunta multa lume.
Cat negociem cu un copil de 3,4,5, x ani si unde ne impunem si ii dam de inteles ca, desi ii asculti parerea si tii cont de ea, totusi tu esti adultul si ca discutiile pot continua doar pana la un punct.
Cat si cum recompensam. Si ce? De ce? 
Ce pedeapsa aplici? In ce momente? Care e ea? 
Noi am decis cu niste ani in urma (:d) ca recompensele si pedepsele sunt niste tampenii si ca, desi te pot scoate din necaz in acel moment, pe termen lung sunt nocive. Caci daca astazi recompensezi copilul cu o bomboana, maine o sa fie nevoie de doua. Daca azi il pedepsesti cu interzicerea desenelor, maine va trebui sa inventezi o noua pedeapsa pentru o alta situatie. E o strategie care mie mi se pare neproductiva si care escaladeaza foarte usor in promisiuni imposibil de realizat si in lipsa de reactie din partea copilului la argumente de bun simt. 
Caci, odata ce l-ai invatat sa primeasca bomboane daca se incalta mai repede, de ce ar renunta la acest privilegiu pe viitor si ar accepta sa se incalte doar pentru ca il rogi sau pentru ca ii explici ca e momentul sa plecati? 
Din fericire, undeva pe parcursul ultimilor ani am gasit secretul unei comunicari sincere si corecte cu Andreea asa ca acum nu trebuie sa scot din maneca nici iepuri, nici ciocolatele ca sa faca ceva. Atunci cand trebuie sa plecam (de la gradi, de la prieteni, de la bunici, etc.) o anunt ca in 5 minute iesim pe usa pentru ca e tarziu sau pentru ca trebuie sa ajungem in alta parte, etc. si asta e. Fara urlete, fara scandal, fara aruncat pe jos. Nu am cedat niciodata rugamintilor ei de a cumpara jucarii sau dulciuri in magazine, chiar daca la 2-3 ani asta insemna uneori si lacrimi si suparari. I-am explicat de ce, n-a inteles probabil pe moment, dar a invatat in timp ca nu e nu si ca noi nu cumparam dulciuri sau jucarii la cerere. Acum se mai intampla uneori sa ma roage sa iau un ou Kinder, dar nu pentru ciocolata, pe care o imparte mereu cu noi, ci pentru surpriza. E singurul lucru la care uneori insista. Daca vrea o anumita jucarie, isi strange bani si o cumpara singura. Daca nu ii ajung, o mai imprumut eu:d. Daca mi se pare nejustificat de scumpa, ii explic ca nu merita, ca sunt prea multi bani si ca mai bine isi ia altceva, mai multe jucarii din suma aia. Daca e de acord, bine, daca vrea neaparat jucaria aia si are bani pentru ea, o las sa o cumpere.
Lipsa recompenselor si a pedepselor, explicatiile sincere si logice, lipsa totala a minciunilor, ascultarea si acceptarea propriului ei punct de vedere ori de cate ori este posibil ne-au ajutat sa ajungem în acest moment foarte linistit si frumos. Ceea ce nu inseamna ca nu avem scandaluri, certuri si plansete pe alte motive:d

Toata povestea asta mi-a venit in cap dupa ce am asistat in ultimele luni la nenumarate scene in vestiarul de la gradinita. Seara, pana cand termina Andreea ultimul curs sau activitate, stau cuminte pe bancuta si ma minunez. Ma fascineaza cantitatea de promisiuni si amenintari aruncate de parinti cu extrem de multa lejeritate in speranta ca cel mic se va imbraca mai repede, nu va mai alerga in cerc, nu va mai protesta cand i se pune geaca, nu va trebui luat pe sus in tipete si scos din cladire. 

Cel mai des intalnite 8 promisiuni:
1. daca te incalti, iti dau o bomboana. Am o punga in masina
2. daca esti cuminte, mergem in parc/leagane/loc de joaca
3. daca nu te imbraci, plec si te las aici. uite m-am ridicat, plec. (dupa care se reaseaza...)
4. daca faci asa, nu te mai iubesc / nu-mi mai place de tine
5. daca ma lasi sa te imbrac repede, mergem si-ti iau o jucarie
6. daca faci galagie aici, miss se supara pe tine si maine nu te mai primeste la gradi
7.  daca ma superi, de maine nu te mai iau eu de la gradi. vine tata / bunicul/ nana, etc
8 .hai sa plecam ca se face noapte si vine bau bau pe strada / ies tiganii si te iau 

De asemenea ma uimeste nebunia micilor cadouri pe care "trebuie" sa i le dai celui mic in fiecare zi. De ce? Pentru ce e nevoie de o cioco, o bombo, o carticica, o papusica, etc atunci cand il iei de la gradi? Si ce se intampla daca ratezi o zi?:d. Uneori ii aduc Andreei o foaie de colorat printata la servici sau un set de agrafe (pe care le pierde in urmatoarele 2 zile:d), dar astea sunt exceptii si o vad cum se bucura sincer de ele, cum ma ia in brate si imi multumesc pentru surpriza. Nu am transformat asta intr-un ritual de fiecare seara.

Hai, sa crestem frumos, zic eu...!

Un pic despre carti

În ultima vreme Andreea nu a mai dezvoltat pasiuni acerbe pentru nicio carte de povesti. Fata de anii trecuti, cand obsesiile pentru Alba ca Zapada, aristocrate sau colindele de craciun ne faceau sa ascundem cartile dupa a nu stiu cata suta citire, acum isi alege cu oarece relaxare povestea de seara, fara sa para prinsa cu adevarat de vreuna. 
Asculta ce ii citim, mai pune intrebari, mai citeste si ea, dar la final am impresia ca nu a contat prea mult daca am citit povestea cu ursul sau cea cu uriasii. Uneori pare sa se rupa de poveste cu totul si mintea ii pleaca prin alte parti. Ma opresc si o intreb despre ce am citit. Habar n-are, evident. Incearca sa relateze ce a auzit ultima data, 1-2 pagini in urma.
Reiau, o rog sa fie atenta, pana cand o pierd din nou in ganduri. 
Chiar si asa, ii place sa citim seara. Mai ales dupa ce am convenit ca e doar decizia ei cat citeste singura. Un rand, o fraza, jumatate de pagina...cat are chef in momentul ala. Restul povestii il citim eu sau Dan.
Ii place sa citeasca singura, dar doar in termenii ei, cand vrea ea, ce si cat are pofta. Fair enough.
Ma gandesc ca poate s-a plictisit de povestile pe care le are. In ultima vreme nu am mai cumparat carti pentru ca adunasem atat de multe, unele necitite, altele citite doar pe jumatate, incat am facut pauza. Poate trebuie sa schimb stilul, genul, personajele. 
Totusi, exista doua carti pe care le-a citit pe nerasuflate, singura, si le-a reluat apoi de cele putin 3-4 ori. Una este o povestioara scrisa de un baietel de 8-9 ani, despre un ceainic si aventurile lui dupa ce a fugit din bucatarie. A doua se cheama Torturile Bunicii, o carticica primita de la FTK, cu un text simpatic si accesibil celor mici. 
 Probabil este o etapa in care se departeaza un pic de povestile cu zane si animale, pasiunea ei la 3-4 ani, si inca e in cautarea altor personaje care sa o fascineze. 
Pana atunci, ma bucur ca isi face singura carticele de colorat si de citit, cu povesti inventate de ea, cu animale, mamici si tatici, pe care le capseaza si le muta prin camera, de pe masa pe etajera, le citeste plusurilor, le uita prin sertare. Apoi ia din cutia de langa imprimanta alte 5, 10, 15 foi albe, le capseaza si le transforma in carti.
Nu stiu ce va face peste ani, dar sper sa nu renunte la desenat si la construit carticele din hartie capsata.

Un concurs, mai multe concluzii

Weekendul trecut matza a participat la primul concurs de inot. A fost o chestie la care si-a dorit sa mearga si pe care o astepta cu mare nerabdare, declarand sus si tare ca ea o sa castige si o sa ia medalia. 
Eu am temperat putin entuziasmul si i-am zis ca important e sa participe si sa faca tot ce stie si ce poate. Nu neaparat sa castige...M-a deranjat putin ca tot insista sa ma intrebe daca o sa fiu mandra de ea, daca o sa castige, si am incercat sa intorc subiectul spunandu-i ca sunt oricum mandra de ea si ca ma bucur ca ii place sa inoate si bla bla bla. N-a mers. Tot insista ca o sa fiu mandra daca castiga...Probabil chestii auzite la gradi pentru ca noi nu am adus niciodata in discutie ideea de a fi mandru de ceva sau daca ai castigat ceva. Deocamdata prefer sa pun accentul pe bucuria de a face ceea ce iti place si abia dupa aia pe ideea de a si castiga.
Dar, dupa concurs, imi dau seama ca trebuie sa ii explic, calm, cu rabdare, in timp, ca scopul unei competitii, sportive sau nu, este, pe langa simpla participare, si sa castigi:d. Adica sa ii depasesti pe ceilalti. Sa fii concentrat la ce faci. Sa nu renunti. Sa dai tot ce poti, dar cu seriozitate si pe toata durata probei.
Pentru ca partea asta Andreea nu a inteles-o...
Pentru ea concursul a fost un prilej de a inota impreuna cu alti 4 copii, sa se hlizeasca la parintii de pe margine, sa vorbeasca un pic cu fetita de pe culoarul vecin, sa se uite de cateva ori in spate...
Problema nu e ca nu a castigat, ci ca nici macar nu a incercat sa castige. A fost o joaca. Un moment de distractie. Si atat. 
Si ca sa fie confuzia si mai mare, la final toata lumea a primit cupe si medalii, neexistand nicio departajare intre cei care au iesit pe primele locuri in fiecare grupa si restul. Asa ca matza se lauda la toata lumea ca a luat cupa si a castigat :d
Am stat ieri un pic de vorba cu ea despre ce inseamna un concurs si ce inseamna sa castigi. Ca doar ala care a terminat primul a castigat, nu si ceilalti. Si ca evident ea nu a castigat:d. S-a bosumflat imediat, ca ea a facut tot ce a putut, lucru care stiu ca nu e adevarat. Dar nu i-am zis nimic. I-am explicat ca a fost bine pentru prima incercare, ca vor mai fi si alte concursuri, la care trebuie sa se concentreze mai mult. 
Pentru ca, desi nu sunt adepta concursurilor la varste mici si nici nu sustin nebunia diplomelor din gradinite si scoli, cred ca atunci cand participi la o competitie trebuie sa faci tot ce poti ca sa castigi. Chiar daca la final iesi pe ultimul loc. 

Arta pentru copii

Saptamana trecuta am cumparat pentru Andreea o carte tare frumoasa, despre arta. Desi e un pic prea avansata pentru varsta ei, mi-am dorit de mult sa o avem in casa, pornind de la ideea ca orice lucru poate fi discutat pe mai multe niveluri.
Arta pentru Copii, de la editura Gama, este un prim pas in lumea picturii si a pictorilor celebri. Este o trecere in revista, cronologica, a marilor stiluri, cu accent pe cate un tablou reprezentativ. 
Textul face o descrie succinta si destul de usoara a tabloului, detaliind apoi stilul si elementele caracteristice. Plus, propune o "joaca", o activitate pe care sa o incerce si copilul.
Pentru 5.5 ani, descrierea stilurilor poate fi un pic dificil de inteles, mai ales pe masura ce te apropii de epoca moderna.
 Dar chiar si asa, fara sa intram in detalii dificile, a fost o joaca frumoasa. Am studiat intai plansele cu tablouri si am pus-o sa povesteasca ce vede, ce e in tablou..A fost foarte atenta la detalii si a observat tot felul de lucruri, iar cand am ajuns la Dali si Picasso curiozitatea a atins cote uriase:D. 
I s-a parut foarte interesant ca poti picta lucruri care nu exista, sa faci lumea sa para altfel, sa iti imaginezi obiectele cum vrei tu. Ea facea deja asta uneori, dar i se parea ca e doar o joaca a ei. Acum a descoperit ca si marii pictori vad lucruri uneori diferit de realitate:d
Dupa ce am studiat picturile si am vorbit despre ele, am trecut la partea practica.
Adica fiecare a facut un desen cu "lumea altfel". Recunosc cu mandrie ca ea deseneaza mai frumos ca mine:)). Cel putin mie asa mi se pare. E multa culoare si imaginatie acolo, pe cand la mine e asa, un soi de tema pe care incerc sa o fac cat mai bine.
O sa incerc sa gasesc timp sa discutam pe indelete fiecare pictura, fiecare stil. Si apoi sa incepem sa vizitam si Muzeul de Arta:)

Prima zi la pictura

Ieri am ajuns, dupa aproape 30 de ani, in sala de pictura de la Palat. Nu stiu daca e chiar aceeasi cu cea in care aveau loc lectiile cand eram eu mica, dar sigur asa pare. Cand intri, ai brusc impresia ca timpul s-a oprit in loc acolo. Scaune carpite si instabile, mese jupuite, pereti nevopsiti de decenii, intr-un colt o chiuveta veche, odata alba, o masa cu hartii si pensule, cateva tablouri cu pionieri, porumbei si flori uitate pe pereti si sevalete. Din tavan vine o lumina obosita, galbuie, si toti parem bolnavi in umbra ei.
Profesorul este un domn in varsta, cu pulover si camasa. Toata ora a stat la masa si a citit, rugandu-i pe copii sa picteze ce vor ei. "Azi e la liber! Vreau sa picteze fiecare ce vrea!". 
M-am asezat pe un scaun cu hainele in brate si am lasat-o pe Andreea sa isi vada de treaba. Ea evident ca nu avea nicio problema cu mediul prafuit din jurul ei. SI-a ales un scaun, a deschis caietul de desen si s-a apucat de pictat. 
Cand termina, fiecare copil isi lua opera si se duce mandru la profesor. Dansul isi ridica ochii din carte si declama cu mare convingere "foaaartee frumos! ai pictat foooaaarte frumos!". Dupa care, copilul ori pleaca, ori revine la masa si mai picteaza ceva.
Doua fetite de vreo 6-7 ani vorbesc in continuu. Se stiu de anul trecut si ciripesc obositoare. Domn profesor nu zice nimic. Probabil e obisnuit cu ele. Totusi ar trebui sa le atraga atentia sa vorbeasca mai incet...O mamica planeaza in continuu deasupra fetitei "nu asa, de ce pui albastru acolo!hai sa coloram cu asta! E mai frumos asa!"...Ar putea sa mearga ea la pictura daca tot e asa pasionata..
Alta e grabita sa ajunga acasa. E totusi 7 seara. O fi plecata de dimineata, vrea sa se termine odata pictatul asta. Fii-sa face ceva cu mult albastru. Se ridica si arata foaia profesorului. "Foaaarte frumos! Acum picteaza si pasarea.". Maica-sa pufaie. "Gata, pasarea alta data! De ce ai pictat asa incet! Nu mai stau aici. Fa cu maro si hai!". 
Ma uit la Andreea. Sta concentrata deasupra foii si coloreaza niste flori. Cand face ceva cu pasiune tuguie buzele intr-un gest caraghios si nu e atenta deloc la ce e in jur. Din cand in cand isi da parul dupa urechi si se uita la mine, asigurandu-se ca sunt acolo. Dar nu-i place sa fiu atenta la ce face. Trebuie sa ma prefac ca sunt preocupata de altceva, ca citesc pe telefon, ca ma uit prin sala. Daca ma prinde ca ma uit la ce face, se supara si imi sopteste printre dinti sa ma uit la altceva. 
Ma uit la pereti, la mama care controleaza fiecare gest al fiicei, la mama care vrea sa plece, la profesorul care nu vede nimic din ce fac copiii din sala...
Cand plecam, o intreb pe Andreea daca mai venim. "Daaa, vreaaau! Mi-a placut! Domnul profesorul a desenat un unicorn pentru o fetita si a zis ca data viitoare face si pentru altii. Si fetitele mai mari pictasera cai cu aripi! Eu inca nu stiu sa fac un cal cu aripi! Dar o sa invat si eu".
Si imi dau seama atunci ca ea a vazut in sala aia cu totul altceva decat mine. Unde eu am vazut mizerie si saracie si lipsa de interes, ea a vazut culori, desene si un unicorn...

Sfarsit de septembrie

In ultima vreme imi lipsesc excursiile din vara, plecarile de weekend, caldura, soarele, statul seara la terasa fara sa fie frig, diminetile cu soare cald...E inca frumoasa toamna asta, cu zile insorite si cer albastru. Dar dimineata e frig, cu geamuri aburite si nas rece. Si seara deja se intuneca prea repede, cand am mai fi stat pe afara...
De vreo doua saptamani bolim, si eu si fii-mea. Cu nas si tuse si iar nas si iar tuse. O tinem asa, lant, de nu pare sa se mai termine. O ducem pe picioare, unii mai vioi, unii mai putin vioi...

Am abandonat cam toate cursurile de pe lista de la Palat, dupa o experienta urata la preselectie la dansuri..Ca sa rezum a fost o mare buluceala, cu strigate, nervi, imbranceli, cu copii obositi si plictisiti, cu parinti veniti parca de pe maidan. Preselectia in sine a fost o gluma. Teoretic am fi inscrisi. Practic, Andreea nu mai vrea acolo asa ca am ramas la balet, unde a fost si anul trecut si unde vrea sa mearga in continuare. Pentru ca doamna Violeta este simpatica si draguta si se poarta frumos, iar oamenii sunt civilizati, nu se imping, nu tipa. Pentru ca dai un ban, dar macar nu te simti ca o oaie.
O sa mearga si la pictura, o data pe saptamana. Si mai are 2 zile de inot. Si gata. E suficient:)

Asta sunt eu. Acu 15 ani. La cursul foto din facultate. Cand au trecut nene anii? Mi se pare ca momentul ala e ataaat de departe, clipa cand stateam pe un scaun pentru poza asta si apoi momentul cand am scos-o de pe film pe hartie...eu cu manutzele mele:).
Si cat de multe s-au intamplat intre clicul aparatului foto si acum:)

Palatul Copiilor si anii 2000

Prima mea intalnire cu Palatul Copiilor a fost cand era mica, cred ca aveam vreo 6 ani si ai mei au inceput sa ma duca la diverse "cercuri". Din ce imi amintesc am fost la pictura, gimnastica si mai  tarziu la informatica.
Amintirile mele sunt destul de vagi, semn ca nu prea m-a marcat ce s-a intamplat acolo. Dintre toate imi amintesc doar de pictura, pentru ca pictam pe panza, ceea ce era extrem de neobisnuit pentru mine atunci.
La gimnastica nu cred ca am mers prea mult pentru ca imi amintesc ca se tipa. La un moment dat doamna de acolo mi-a plesnit una peste picioare ca nu facea bine spagatul si cred ca ala a fost finalul pentru mine....
Am evitat locul cat am putut ulterior, caci cladirea intunecoasa, cu culoare labirintice si sali mici nu imi crea buna dispozitie. De cateva ori am fost la piese de teatru si spectacole, niste targuri..dar asta mult mai tarziu.
Anul asta am decis sa incercam sa o ducem pe Andreea la un curs, doua, acolo. Marele avantaj al locului este ca toate cursurile sunt gratis. Oamenii care le tin nu stiu cat s-au schimbat fata de cand eram eu mica, unii probabil ca au imbatranit, altii or fi venit in loc si unii au ramas. Probabil, ca peste tot, unii sunt buni si talentati si frumosi la suflet, altii sunt mai agitati, mai certareti, mai grabiti..Nu-i stiu, nu despre asta vreau sa povestesc acum
Ci despre lipsa de orice urma de organizare a acestui loc. Si e pacat. Cladirea e destul de comunista, cu salile ei de marmura si culoare bantuite, dar are potential, copiii sunt fascinati de dimensiunea si ciudatenia ei si s-ar putea face multe lucruri frumoase aici.
Daca nu te-ai izbi de mici detalii....
De exemplu modalitatea de inscriere la cursuri. 
Procesul de inscriere a inceput pe 15 septembrie si teoretic tine pana pe 30, dar deja dupa 2-3 zile la unele cursuri nu se mai preiau inscrieri din cauza numarul mare de doritori. Ca sa iti inscrii copilul la ceva trebuie sa te duci deci la Palat si sa incerci sa intelegi din hartiile atarnate pe ici pe colo si niste poze decolorate cam care sunt cursurile disponibile si cam ce se face la ele. Daca te-ai lamurit, te asezi la una din cele trei cozi, organizate pe domenii (artistice, stiintifice si sportive). Evident ca la coada artistica, unde se fac inscrierile pentru teatru, pictura, muzica, limbi straine, instrumente, dansuri, balet,e tc etc..., coada avea pe 15 dimineata cam 40-50 de oameni. La celelalte doua cozi situatia era mai roz, gen 10-20 de oameni. Daca ai rabdare si timp, stai linistit la cozi 1-2 ore, cat e nevoie. Daca nu ai, pleci si te intorci in alta zi, la cozi mai mici, dar si posibilitati de inscriere mai reduse..
Si dupa ce stai la coada ajungi la o doamna, la masuta cu dosare. Unde spui numele copilului si varsta, il treci la toate cursurile pe care le-ai dori, afli cand e prima intalnire, un soi de preselectie, si pleci. Sau te asezi la coada urmatoare. Iar in ziua "preselectiei" te duci cu ala mic si afli ca de fapt e prea mic, ca  oamenii care fac inscrierile nu ti-au zis ca profesorul vrea copii de minim 6 ani si ca daca al tau are 5 juma sau 4 juma mai bine mai stai un an si scutesti si o zi de alergatura inutila. 
Evident ca lucrurile se puteau face mult mai civilizat si mai usor pentru toata lumea daca:
- exista un site actualizat al Palatului Copiilor, cu toate cursurile disponibile, date despre ce se face la el, cine sunt profesorii, ce trebuie sa stie copilul si care e varsta minima. Repet actualizat. Ca el saracu exista, dar nu cred ca a mai umblat cineva la el de ani buni
- inscrierile se puteau face online sau pe mail, ca sa nu mai stai la cozi si nici doamnele de acolo sa nu stea cu orele la masuta ca sa noteze numele si varsta fiecarui copil. 
- ar disparea situatiile penibile in care esti intrebat la preselectie de ce copilul tau are doar 5.5 ani
In rest, e bine ca exista un astfel de loc. E pacat ca el a ramas cumva blocat in trecut in multe privinte.
Vineri mergem la "preselectie" la pictura. Wish me luck:)) 

Teatru-n parc

E inca aproape vara in parc. Ziua, cand e soare, inca poti sta in tricou. Se simte totusi toamna in diminetile cand plecam la gradi usor zgribuliti si in serile racoroase, cu inoptari rapide. Dar ziua e inca vara. Mai ales in weekend, cand prindem cateva ore in parc si stam la povesti pe banca, in timp ce fetele se joaca de-ale lor.
Asta pana cand incep sa se supere si se parasc una pe alta la mame sau tati.
- Nu-mi pasa ce a facut X. Du-te si rezolvati-va singure problema!, incercam noi sa prelugim momentele de liniste. 
Si de cele mai multe ori isi rezolva singure. Uneori se supara si se joaca separat. Sau se enerveaza si plang. Se ameninta ca nu vor mai fi niciodata prietene. Pentru ca Mariuca a zis....si Andreea a facut....si Sofia nu vrea sa....
Apoi se reaseaza ca la sezatoare si se joaca de-ale lor . Sau se fugaresc. Sau se pupa si se iau in brate. 
Si cand se despart stabilesc sa se vada si maine. Sau peste cateva zile. 
-Pa, pa, Mariuca! Pa pa Sofia! 
- Paaa Andreea! 
Si noi stam si ne crucim, cand cum am ajuns aici? La certuri pe nimic si imbratisari si negocieri si planuri facute de ele, ce nu ne includ pe noi, si jucarii impartite si bratari crosetate impreuna....
Cand? Ca parca acum erau trei sarmalute intinse in carucioare, cu balutze la gura si priviri nestiutoare.
Si acum ele au lumea lor, inca mica, inca deschisa  si noua un pic, dar in curand ne vor cere sa stam mai departe de ele, sa le lasam in pace, sa nu ne bagam, sa nu ascultam ce vorbesc. 
Si noi stam pe banca si ne gandim la scoala, la lectii, la teme ce vor fi, la iubiri si certuri, la lacrimi si rasete si toate ce or sa vina. Si facem liste cu cursuri de urmat si haine de cumparat si dileme de raspuns. 
E inca aproape vara. E bine :)

O vizita la camera de garda

Camera de garda de la spitalul de copii este un loc in care nu vrei sa ajungi niciodata. Din pacate, se intampla sa mai dai si pe acolo din cand in cand. Din fericire, noi am ajuns doar pe motive usurele, fara panica si stres mare. 
Totusi ajungi acolo in momente care sunt cel putin neplacute si nu te poti opri sa nu observi ce se intampla in jur.
In primul rand, eu am tot respectul pentru medicii de la Marie Curie. Cred ca sunt niste profesionisti si niste oameni minunati. Pediatra mea de suflet lucreaza acolo, omul in care am avut cea mai mare incredere in ceea ce priveste sanatatea Andreei, de pe la 2 luni incolo:d
Dar camera de garda...e alta poveste. Pentru ca pana ajungi sa te vada un doctor, trebuie sa stai acolo. Un interval care poate varia intre 30 de minute si 2 ore. In functie de numarul de bebelusi, gravitate, numarul de asistente si doctori disponibili in acel moment. 
Camera de garda este o sala trista, bej, cu un tonomat cu junk food si sucuri, cu o singura toaleta, pentru toata lumea, mic sau mare, unde nu exista sapun(!), cu scaune tari, incomode, insuficiente, aliniate unul langa altul langa pereti. 
Adeseori, parintii stau cu copiii in brate, pentru ca nu mai au loc. Aia mic plang, scancesc, vor pe jos, vor in brate. Aia mari zac pe scaune si asteapta sa intre odata si ei, pentru ca ordinea de intrare tine cont in primul rand de varsta, abia apoi de momentul venirii..
Nu stiu cum e in alte spitale de stat pentru copii. Nici nu conteaza. Eu zic ca nu ar fi nevoie de mare lucru ca asteptarea sa fie un pic mai usoara. 
De exemplu, niste scaune mai comode si mai multe. Sa ajunga la toti. 
Niste desene pe pereti sa mai distragi copilul cu ele. 
Niste hartii si creioane si o masuta unde sa poata sta sa deseneze.
O toaleta cu macar 2 locuri. Si cu sapun. 
O reorganizare a ordinii de intrare, astfel incat un copil de 5 ani care nu are febra mare, dar tuseste fara oprire sa poata fi vazut inainte sa stea in hol 2 ore, printre alti copii, cu alti virusi in ei...O solutie poate ar fi ca unul din doctorii de garda sa fie dedicat bebelusilor si altul sa-i vada pe aia mai mari..Habar n-am. 
In rest n-am ce sa reprosez oamenilor de la camera de garda. Doar administratiei...

Despre copii si parinti in spatii mici

Vara ce tocmai se pregateste sa se duca ne-a dat ocazia sa calatorim destul de mult in trei, in locuri destul de variate, unde am dat peste mai multi sau mai putini alti oameni care calatoreau in 3,4,5....In plus, chiar si cand suntem doar doi tot nu ma pot abtine sa nu studiez copiii din jur, parintii, relatiile, comportamentul. 
Si asa am ajuns la o concluzie:)). Exista o linie foarte subtire intre exuberanta, veselie, energie, libertate si rasfat, proasta crestere, lipsa de respect. Vorbesc de copii, dar implicit de parinti.
Caci, desi limita tolerantei mele este destul de sus si privesc cu mare ingaduinta situatii care inainte de Andreea m-ar fi deranjat profund, cred ca exista o limita si ca libertatea pe care o acordam copiilor trebuie sa se opreasca undeva.
Eu zic asa:
E ok sa vezi copii alergand pe la terase/restaurante, chiraind si razand. Nu e neaparat ok sa alerge printre mese, sa traga de scaune sau sa agate fetele de masa daramand pahare. Eu ii sugerez mereu Andreei sa alerge cat vrea, dar nu printre mese. Sa se duca in gradina, in hol, in zona de dans, whatever, undeva unde nu se impiedica de chelneri si de oameni. Daca nu e loc de alergat, gaseste altceva de facut, coloreaza, joaca-te pe telefon, croseteaza bratari, povesteste despre nush ce printesa cu alti copii. 

E super ok (si extrem de distractiv:D) sa te trezesti cu copiii altora la tine la masa, adusi de fii-ta, sa coloreze sau sa trancaneasca impreuna. Nu e ok cand copilul respectiv incepe sa tropaie pe canapea peste hainele tale sau sa se intinda peste masa si farfurii. 

E normal ca uneori copiii se cearta, sa oftica, se enerveaza, se obosesc, si plang. E normal sa incerci sa il linistesti, sa discuti, sa rezolvi problema. Nu e ok sa aplici metoda "lasa-l sa se descarce si se va calma singur" intr-un restaurant/terasa/loc inchis:d unde alti n oameni mananca, dorm, citesc, asculta muzica, discuta. Daca ala mic nu se calmeaza singur in 5 minute si tu nu vrei sa intervii, o solutie ar fi sa-l duci undeva unde isi poate "descarca nervii" fara spectatori. 

Nu e ok sa te duci la terasa si sa uiti vreo 2 ore de copil, bucurandu-te ca se distreaza singur si nu are nevoie de tine, iar atunci cand face o boroboata sa incepi sa-l injuri si sa tragi de urechi. Nu e ok sa te astepti ca alti parinti sa aiba grija de el, fara ca macar sa bagi un ochi din cand in cand sa vezi daca totul e ok. 

Din fericire, vara asta am intalnit in mare parte oameni misto, cu toate lucrurile asezate corect in cap, si cu copii haiosi si intelegatori. Am intalnit insa si situatii de genul celor de mai sus, cand mi-as fi dorit sa vad parintii intervenind un pic, temperand calm copiii, indrumandu-i spre alte jocuri, alte locuri. 

Septembrie în Vama

Weekendul ce tocmai a trecut l-am petrecut la mare, pentru ca Andreea visa la inca o baie, eu visam sa mai vad o data valurile, iar Dan visa sa manance scoici. 
Am studiat toata saptamana prognoza meteo si am oscilat pana in ultimul moment pentru ca se anunta ba ploaie, ba frig, ba nor, ba soare printre nori... Pana la urma am zis sa mergem si vedem la fata locului cum e.
Pentru ca in statiuni nu ne calca picioarele si nici plaje izolate in septembrie nu mai vroiam, am ales Vama Veche. Un loc in care n-am mai ajuns de vreo 4 ani cred...Este o solutie comoda de weekend, cand nu poti ajunge in Grecia si nici nu vrei bulucul de la Mamaia sau atmosfera batraneasca de pe la Eforie..Dar nu as merge acolo pentru mai mult de 2 zile. E o amestecatura de pustime, familii, betivi, drogati, boemi, batrani singuri, trubaduri in mizerie, fosti tineri ramasi cu nostalgia anilor ce-au fost, oameni urati, oameni frumosi, oameni interesanti si oameni penibili. E de toate pentru toti... Deci am avut si noi loc acolo:). 
De stat am stat la Sandalandala, un camping foarte interesant, decorat cu extrem de multa imaginatie si bun gust. Corturile se pun pe o poiana cu iarba verde, alaturi este o terasa cu perne si canapele moi, cu cocktailuri si pizza si paste si cafea, iar toaletele si dusurile sunt ingrijite si curate. Singura problema a fost apropierea de Expirat, unde muzica nu se opreste niciodata. Decat la 7 dimineata. Degeaba cum ar veni....
Trecand peste lipsa mea de somn, caci Andreea si ta-su au urechile mai putin ascutite se pare si am reusit sa doarma cu toata harmalaia de peste noapte, au fost doua zile frumoase. Sambata, pentru ca era innorat, am virat masina spre Dalboka si am mancat scoici, iar dupa-masa am admirat de aproape marea in plina furtuna, cu niste valuri cum n-am vazut niciodata. 
Asteptand pranzul la Dalboka
Seara, am colindat un pic prin Vama, apoi ne-am asezat confortabil pe canapelele de la terasa noastra, cu cocktailuri, bere si pizza in fata, in timp ce Andreea alerga vesela de colo colo impreuna cu alti copii de pe la corturi. 
Fiecare cu a lui, la Sandalandala
Dupa-amiaza pe plaja:)
Prieteni de-o seara. Intai doi, apoi 3, apoi 4...
 Duminica ne-am trezit cu soare si am facut o ultima baie pe anul asta, intr-o mare doar un pic mai linistita decat sambata, dar cu apa destul de calda ca sa poti intra in ea. 
Un pic de spa pentru tati
Dupa plaja, inainte de plecarea spre casa
Una peste alta a fost frumos. Vesel, relaxant, nostalgic pe alocuri, cu mancare buna si un Aperol Spritz, cu copii topaitori si mirosind a sare si nisip... 

La bunici

Vacanta la bunica este una dintre amintirile cele mai clare din copilaria mea. Ar fi si greu sa o uit pentru ca am petrecut la ea cam toate verile si iernile de la 3 ani la 14-15 ani cred. Imi aduc aminte de jocurile nebune cu copiii din vecini, inclusiv urcatul pana in varful brazilor si balanganit in vant (ceea ce n-as mai face acu ca am dezvoltat frica de inaltimi :d), temele la mate, exercitii din culegeri (bunica fiind profa de mate:d), culesul zmeurei, plus multe multe pregatiri de camere pentru turisti (caci vara si iarna mereu veneau chiriasi). Partea buna cu turistii era ca ma lipeam si eu de familiile cu copii si ma luau cu ei in excursii (fiind de obicei cam aceleasi familii in fiecare vacanta asa ca ne stiam bine deja). Partea mai putin buna era ca trebuia sa pun si sa scot cearceafuri  pana mi se acrea. Si acum urasc sa "fac patu" pentru ca mi-am facut in copilarie norma pe toata viata:))
Vacanta Andreei la bunici este deocamdata doar joaca. Aceeasi casa, aceeasi curte, aceleasi tufe de zmeura si coacaze. Din pacate nu mai are copii in vecini asa ca il acapareaza pe bunicu. Uneori mai gasesc copii pe la parau sau pe la locurile de joaca din Predeal si profita de ei. Teme inca nu are, din fericire:). Nici chiriasi carora sa le aranjeze camera. 
Cand eram in generala si apoi in liceu, veneam la bunica cu noile mele prietene sau colege. Seara, dupa ce se culca, saream gardul si fugeam la disco:d. Iar ziua plecam zapacite prin padure, fara sa ne gandim ca putem sa ne intalnim cu vreun urs. Sau alta vietate...Imi amintesc ca odata ne-am ratacit si am tot mers pana cand am ajuns langa un tunel de cale ferata, pazit de soldati. Noroc cu ei, ca ne-au dus inapoi in Predeal...unde lumea era calare pe telefoane si in panica maxima. Evident
Nu stiu daca o sa trec prin astfel de experiente cu Andreea. Nu stiu cum a supravietuit mama:)). Sa nu stii unde ti-e copilul pentru juma de zi. Sa nu ai telefon mobil pe care sa-l suni. Sa fii la 150 de km de el...Inca mai am timp sa ma intaresc psihic pentru momentele in care va pleca singura in vacante, in care va cauta compania prietenilor mai mult decat pe a noastra...

Deocamdata vacanta la bunici inseamna plimbari, joaca in curte, cules de fructe, hranit veverite, gonit mierle...

Ce cauta copii de 3 ani la ateliere pentru +6?

Am descoperit in weekend un loc foarte misto, de care stiam, dar nu prea multe, si unde am de gand sa revin. E vorba de Muzeul COlectiilor ...